Kamikaze: Jurnal de emigrantă în Suedia – ep. 1

De câteva săptămâni sunt, oficial, emigrantă. Sunt laşă, am preferat să plec din ţară în loc să îndur şi să contribui la glorioasa transformare a patriei, prin eforturile „oamenilor de valoare”. „Prostii!”, i-am tăiat-o cuiva care încerca să mă convingă că e mult mai admirabil să rămâi pe loc şi să încerci „să schimbi ceva”. Îi admir pe cei care fac asta, poate chiar mi-ar plăcea să fiu ca ei. Dar nu sunt. Am ales să îmi trăiesc viaţa în altă parte – deocamdată în Suedia – atunci când am simţit că nu mai pot face nimic bun la mine acasă.

Nu am fost niciodată patriotă şi nici n-am să fiu. Nu pentru că mi-aş urî ţara, ci pentru că îmi place să evit orice extreme şi cred că acest sentiment se află tocmai într-un colţ întunecat al personalităţii noastre, departe de raţiune, echilibru şi adevăr, unde mintea tinde să se cam înceţoşeze. Există şi alte motive pentru care nu pot fi patriotă, dar nu vreau să generalizez. Nu vreau să spun că toţi românii au şefi care, în loc să te formeze şi să te ridice, încearcă să scape de tine, invidioşi fiind probabil pe tinereţea şi elanul tău, care abuzează de puterea lor şi sar complet peste drepturile angajaţilor atunci când îi contrazici. Nu spun nici că toţi românii au salarii din care nu se pot întreţine, mai ales că asta le dă unora şansa unică de a lucra din pură pasiune. Din pasiunea de a nu muri de foame. Nu încerc să sugerez nici că toţi patronii ţin firme doar atâta timp cât au profituri uriaşe, după care închid şandramaua, îşi lasă angajaţii pe drumuri şi trec la exploatarea altor oameni. Dar nici nu aş fi departe de adevăr dacă aş face aceste afirmaţii, nu?

Am hotărât că nu mai vreau să rămân în ţară atunci când am devenit şomeră pentru a doua oară, în mai puţin de un an. Unul din ziarele la care lucram se închisese în vara anului 2012, din motive de… final-nu-tocmai-fericit (pentru patroni) al alegerilor locale. După două luni de şomaj şi cu puţin timp înainte de alegerile parlamentare, am început să lucrez la un ziar nou. Nimerisem, de data asta, un fabulos proiect de tip „ţeapă electorală”, care a rezistat vreo cinci luni de zile şi din care am ieşit cu o lună de zile muncită gratuit, dacă nu chiar pe minus. Atunci am ajuns la concluzia că, în România, oportunităţile de a lucra ca jurnalist cinstit sunt mult mai puţine decât credeam. Or eu nefiind dispusă nici să scriu la comandă, nici să mă maimuţăresc pe sticlă, în HD sau altfel, mi-am luat gândul de la presă şi mi-am propus să plec şi s-o iau de la capăt altundeva. Dar ca să fiu 100% sigură că nu ratez nici măcar una din multele oportunităţi pe care mi le-a scos în cale destinul, imediat după cei doi ani de şomaj care au urmat momentului absolvirii Facultăţii de Jurnalism, am încercat şi un job în marketing online, un domeniu „cool” inventat pentru cei ce se prefac că muncesc, pe bani puţini sau pe ţepe gratis. Nici aici nu m-am simţit în largul meu, iar în iunie 2013 intram în şomaj pentru a treia oară.

Acestea sunt întâmplările concrete care m-au făcut să vreau să plec, dar în spatele lor stau nişte probleme mult mai vagi, care dau naştere situaţiilor de acest gen, larg răspândite în România. De aceea îmi place să cred că la baza deciziei mele stau mai degrabă principii, nu fapte, plus unele aşteptările pe care le am de la mediul în care trăiesc. Poate că plecarea mea şi a altora nu are nimic de-a face cu ţara. Poate că majoritatea românilor reuşesc să îşi vadă de treabă, să aibă un loc de muncă decent şi să se întreţină din salariul pe care îl primesc, fără să treacă prin asemenea întâmplări sau fără să îi deranjeze. Nu am plecat din ţară pentru că am vrut să fug de probleme, am ales doar să mă confrunt cu altele noi, pe care să le pot „digera” mai uşor, cum ar fi învăţarea unei limbi ciudate, adaptarea într-o societate pe care încă n-o înţeleg, învăţarea unei noi profesii şi găsirea unui nou loc de muncă sau chiar mersul prin zăpada de juma’ de metru, dacă vreţi. Încep o viaţă nouă, cu o întârziere de câţiva ani buni, pentru că majoritatea oamenilor fac asemenea mutări pe la 20 de ani, nu la 28, câţi am eu.

Când am dubii, urmăresc pe Facebook postările prietenilor mei de-acasă, care se plâng ba că nu au apă sau căldură, ba că plouă. De-atunci, de fiecare dată când deschid robinetul sau mă aflu în apropierea unui calorifer, ştiu că am luat decizia corectă.

Monica M.

mai mult la : 

http://www.kmkz.ro/de-pe-teren/reportaje/la-revedere-romania-tara-tuturor-imposibilitatilor/